Vino-n codru la izvorul
Care tremură pe prund,
Unde prispa cea de brazde
Crengi plecate o ascund.
Si în braţele-mi întinse
Să alergi, pe piept să-mi cazi,
Să-ti desprind din creştet vălul,
Să-l ridic de pe obraz.
Pe genunchii mei şedea-vei,
Vom fi singuri-singurei,
Iar în păr înfiorate
Or să-ţi cadă flori de tei.
Fruntea albă-n părul galben
Pe-al meu braţ încet s-o culci,
Lăsând pradă gurii mele
Ale tale buze dulci.
Vom visa un vis ferice,
Ingâna-ne-vor c-un cânt
Singuratice izvoare,
Blânda batere de vânt;
Adormind de armonia
Codrului bătut de gînduri,
Flori de tei deasupra noastră
Or să cadă rânduri-rânduri.
Comenteaza poezia in 10-15 randuri facand apel la miturile invate.
Dezlantuie-ti creativitatea!
PS: Nu s-au incheiat mediile la Romana!:)
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
16 comentarii:
Poezia a aparut în Convorbiri literare la 1 septembrie, 1876. Prin atmosfera, tonalitate, sentimente, poezia apartine primei perioade de creatie, primei etape a liricii erotice.
Poezia respecta momentele semnificative, specifice poeziilor erotice de tinerete. Sentimentul dominant este dorinta, materializata numai pe planul posibilului, al ipoteticului.
Verbele la viitor sedea-vei, or sa-ti cada sugereaza faptul ca iubirea nu este o realitate ci o aspiratie spre împlinire.
Prima strofa fixeaza cadrul natural si cuprinde chemarea iubitei în mijlocul naturii:
Vin-o-n codru la izvorul,
Care tremura pe prund,
Unde prispa cea de brazde
Crengi plecate o ascund.
Verbul la imperativ vin-o exprima intensitatea chemarii, a dorintei.
Cadrul naural se constituie numai din trei elemente, dar sugestive: izvorul care tremura pe prund (personificare), prispa cea de brazde (metafora), crengi plecate (metonimie).
În urmatoarele trei strofe poetul exprima asteptarea înfrigurata a iubitei, întâlnirea si jocul erotic:
Fruntea alba cu parul galben
Pe-al meu brat încet s-o culci,
Lasând prada gurii mele
Ale tale buze dulci�
Începând cu strofa a doua se remarca o succesiune de verbe la viitor si la conjunctiv prin care jocul erotic este proiectat în planul posibilului, al aspiratiei.
Tot prin aceste verbe se reconstituie un ritual al intimitatii.
Strofa urmatoare prezinta cufundarea într-o stare de reverie, de vis:
Vom visa un vis ferice,
Îngâna-ne-vor c-un cânt.
Singuratece izvoare,
Blânda batere de vânt.
Se remarca în aceasta strofa legatura strânsa dintre sentimentul iubirii si sentimentul naturii.
Eminescu foloseste epitete putine, dar sugestive: blânda batere de vânt, vis ferice, singuratice izvoare (epitete tipic eminesciene).
Ultima strofa cuprinde desprinderea de realitate, când eul poetic traieste sentimentul împlinirii prin iubire. SI în aceasta strofa este prezenta consonanta (acordul) dintre starea sufleteasca a poetului si natura:
Adormind de armonia
Codrului batut de gânduri,
Flori de tei deasupra noastra
Or sa cada rânduri-rânduri.
Interferenta planului uman cu cel natural se realizeaza printr-o personificare cu valoare de metafora: adormind de armonia / codrului batut de gânduri.
Codrul batut de gânduri introduce o nota meditativa, reflexiva, astfel codrul pare o fiinta, care mediteaza asupra povestii de iubire.
Ultima strofa sugereaza vesnicia naturii si dorinta omului de a gasi o cale de acces în eternitate, prin contemplatie, prin trairea sentimentului de iubire, în strânsa legatura cu sentimentul naturii.
Lexicul poetic este alcatuit din cuvinte si expresii obisnuite. Exprimarea poetica se caracterizeaza prin naturalete si simplitate.
Ritmul este trohaic, iar masura de 7-8 silabe.
„Dorinta”, poezia scrisa de M. Eminescu, apartine genului liric si este o idila clasica.
Titlul-"Dorinta"- cuvatn cu incarcatura afectiva, sugereaza o nevoie bazata pe principiul perpetuum mobile- cu trecerea timpului aceasta creste.
Tema este aspiratia de implinire a iubirii ireale in mijlocul naturii.
In prima strofa intensitatea chemarii de dragoste este evidentiata de verbul „vino” la modul imperativ; cadrul naturii ocrotitoare si misterioase unde doreste poetul sa-si traiasca fericirea este codrul cu izvorul „ Care tremura pe prund” , cu prispa de brazde si copacii aplecandu-si crengile ca un gest simplu si primitor. Imaginile vizuale se contopesc cu cele auditive pentru a reda cat mai expresiv tabloul locului ocrotitor pentru poet ( „Care tremura pe prund” , „crengi plecate o ascund” )
In strofa a doua ca si in celelalte poezii eminesciene de dragoste si de natura iubirea este traita in planul visului. In asteptarea fiintei dragi , indragostitul isi imagineaza clipa mult dorita. Verbele la modul conjunctiv ( sa alergi, sa cazi , sa desprind , sa rad) sugereaza
posibilitatea implinirii aspiratiei; faptul ca sunt verbe de miscare releva intensitatea sentimentelor, la fel si adjectivul „intinse” prin care se surprinde nerabdarea imbrasitarii.
In strofa a treia poezia iubirii tainice este scoasa in evidenta prin repetitia „singuri-singurei” si prin epitetul personificator „infiorate”. In parul fetei teiul isi va cerne floarea, ca o binecuvantare si ca o mangaiere a naturii vesnic tinere ca si iubirea fara de care viata ar fi lipsita de frumusete. Forma verbala inversa „sede-vei” si cu cuvantul popular „singurei” contribuie la schitarea unei atmosfere familiare si la autenticitatea operei.
In strofa a patra intalnirea, vazuta ca un ritual, atinge emotia maxima prin gestul fruntii culcate pe bratul celui drag si prin intensitatea sarutului. La nivel morfologic delicatetea apropierii este surprinsa prin adverbul „incet” iar adjectivele : „alba” si „galben”, epitete din punct de vedere stilistic subliniaza puritatea iubirii.
In strofa a cincea visul va pecetlui fericirea suprema a dragostei , cantecul sufletului fiind murmurat de izvoare si de freamatul lin al vantului.
In ultima strofa se produce confundarea in vraja somnului, ca expresie a fericirii depline a contopirii cu natura , care este ultima secventa a poeziei. Personificarea codrului prin formularea metaforica „batut de ganduri” ii intareste valoarea de simbol al eternitatii, data in aceste versuri de profunzimea meditatiei , iar repetitia „randuri-randuri” intareste ideea contopirii cu natura. Armonia poeziei este accentuata de structura fonica a cuvintelor , de imaginile onomatopeice si de elementele de
versificatie. Se remarca frecventa vocalelor „o”, „a” si a unor cuvinte cu o muzicalitate aparte (izvorul , brazde , infiorate , tei , cant , adormind , armonia ).
Din punct de vedere prozodic se remarca versul scurt, cu masura de sapte-opt silabe, ritm trohaic si rima numai intre versurile 2-4 (incrucisata) permitand citirea textului si ca distihuri. Prin aceasta particularitate a rimei, poezia „dorinta”de M.Eminescu se deosebeste de tonalitatea creatiei populare.
In concluzie imbinand cu arta motivul dorului, al visului, al codrului si al izvorului , Eminescu inchina si prin poezi „Dorinta” un imn emotionant naturii eterne si frumusetii iubirii.
Definitie: Idila este o specie a liricii peisagiste si erotice, care prezinta in chip idealizat iubirea, intr-un cadru rustic, fiind ilustrate prin imagini artistice si figuri de stil tablouri din natura si puternice trairi interioare, cu predilectie sentimentul de dragoste.
Arta poetica (fr. "I'artpoetique"; lat. "arspoetica").defineste un ansamblu de trasaturi care compun conceptia artistica a unui scriitor despre lume si viata, univers, conditia omului in lume, precum si viziunea despre menirea artistului si rolul creatiei sale, realizate intr-un limbaj si o tehnica artistica proprii, care-l particularizeaza in intreaga literaturci nationala.
Mihai Eminescu (15 ianuarie 1850 - 15 iunie 1889), "omul deplin al culturii romanesti" (Noica), a reflectat in creatia sa lirico-erotica un ansamblu de trairi emotionale bine definite, ce se constituie intr-un spatiu imaginar al dorului, al visului erotic manifestate in mijlocul naturii armonizate perfect cu starile interioare ale eului liric.
Poezia "Dorinta" de Mihai Eminescu, publicata la 1 septembrie 1876 in revista "Convorbiri literare", face parte din tema iubirii si a naturii, fiind o adevarata "ars poetica" pentru lirica erotica eminesciana. Alaturi de "Lacul", "Floare albastra", "Sara pe deal", poezia "Dorinta" proiecteaza aspiratia unei iubiri posibile intr-un plan imaginar, intr-un viitor nedefinit, constituind o poezie programatica pentru aceasta viziune erotica eminesciana, in care cuplul nu se realizeaza. Prima varianta a acestei poeziei a fost conceputa sub forma unei scrisori de dragoste, pe care poetul o adresa iubitei, stilul epistolar fiind un procedeu artistic foarte des intalnit in creatiile lirice ale epocii.
In poezia "Dorinta", eul liric imagineaza o idila ce se manifesta in cadru rustic, o poveste de dragoste ideala ce are loc in mijlocul naturii, o fericire ce ar fi posibila prin intermediul visului, proiectata intr-un viitor neprecizat, sub forma lirismului subiectiv.
Titlul "Dorinta" sugereaza imaginea iubirii posibile, dar neimplinite. Iubirea este proiectata intr-un plan imaginar, exprimand aspiratia poetului pentru un sentiment ideal, dorinta profunda a acestuia de a atinge perfectiunea trairii acestui sentiment profund.
Tema poeziei. "Dorinta" este o idila romantica, ce exprima intensitatea visului de dragoste ideala, pe care poetul aspira sa o atinga, posibila sa fericire, daca aceasta perfectiune a cuplului s-ar implini.
Structural semnificatii, limbaj artistic
Poezia "Dorinta" este alcatuita din sase catrene, dispuse in trei secvente lirice, care sunt delimitate prin alternanta planurilor temporale prezent-viitor, precum si prin succesiunea tablourilor de natura ce alterneaza cu scenele erotice.
Prima secventa corespunde primei strofe, a doua secventa este alcatuita din strofele II, III, IV, iar cele doua strofe din finalul poeziei compun ultima secventa.
Strofa intai este o chemare a iubitei, in mijlocul naturii. Verbul la imperativ "Vino", care constituie si incipitul poeziei, sugereaza nerabdarea si dorinta puternica a poetului pentru implinirea sentimentului de dragoste. Iubita este chemata intr-un cadru natural rustic, compus din motive romantice specific eminesciene, codrul si izvorul: "Vino-n codru la izvorul".
In aceasta secventa poetica natura este umanizata si participa emotional la trairea sentimentului de iubire. Posibilul cuplu de indragostiti este izolat de restul lumii de catre elemente ale naturii ocrotitoare, sugerand un loc tainic al iubirii, al visarii, in care sa se manifeste dragostea, redat prin metafora: " prispa cea de brazde/ Crengi plecate o ascund". Dorinta de intimitate a indragostiti lor este accentuata si in continuarea poeziei, in versul din a treia strofa, stare sugerata de repetitia "Vom fi singuri-singurei".
Urmatoarea secventa poetica ( strofele II, III, IV) ilustreaza posibila intalnire si gesturile tandre, ca un joc al iubirii. Verbele la conjunctiv - "sa aiergi", sa-mi cazi", "sa-ti desprind", "sa-l ridic" - sau la indicativ viitor - "sede-vei", "vom fi", "or sa-ti cada" - sunt in antiteza cu timpul prezent din prima strofa. Ele devin aici un timp al dorintei, al posibilei impliniri a iubirii. Gesturile indragostitului compun un adevarat ritual erotic si sunt incarcate de tandrete mangaietoare, de gingasie: "si in bratele-mi intinse/ Sa aiergi, pe piept sa-mi cazi,/ Sa-ti desprind din crestet valul,/ Sa-l ridic de pe obraz.// Pe genunchii mei sede-vei". In erotica eminesciana, teiul este simbolul iubirii, iar motivul literar al florilor de tei, prin imaginea olfactiva, amplifica intensitatea sentimentului de dragoste profunda, unica. Eminescu alcatuieste un scurt portret ai iubitei, care are "fruntea alba" si "parul galben", iar jocul dragostei sugereaza posibila fericire printr-un epitet specific eminescian, "dulce", alaturat sarutului: "Lasand prada gurii mele/ Ale tale buze dulci...". Iubita este tandra, sagalnica, ispititoare, iar cei doi indragostiti se contopesc si se integreaza total ritmurilor naturii.
Ultima secventa lirica este alcatuita din ultimele doua strofe si continua descrierea dorintei puternice a poetului pentru implinirea iubirii ideale, care ar putea fi un vis de fericire deplina: "Vom visa un vis ferice". Natura este personificata, umanizata, deoarece participa la trairea sentimentului de dragoste, creand un fundal muzical ce amplifica si inalta iubirea: "Ingana-ne-vor c-un cant/ Singuratice izvoare,/ Blanda batere de vant". Cuplul de indragostiti este, asadar, intr-o totala armonie cu natura personificata, sugerand prelungirea beatitudinii (fericire deplina) iubirii dincolo de realitate, de viata, spre eternitate, prin motivul visului. "Adormind de armonia/ Codrului batut de ganduri/ Flori de tei deasupra noastra/ Or sa cada randuri-randuri". Personificat, codrul participa afectiv, ca un prieten apropiat al poetului, la trairea sentimentului de dragoste: "Codrului batut de ganduri". In ultimele doua versuri, florile de tei specifice eroticii eminesciene dau eternizare sentimentului de dragoste, pe care il proiecteaza intr-un viitor optimist, sugerat de timpul verbului, in forma populara: "Flori de tei deasupra noastra/ Or sa cada randuri-randuri".
Registrul stilistic este popular, prin formele la viitor ale verhelor "or sa-ti cada", "sede-vei", care amplaseaza povestea de dragoste intr-un cadru rustic. Verbele aflate la conjunctiv ilustreaza, in principal, conceptia lui Mihai Eminescu despre iubirea ideala, pe care n-o implineste, dar o doreste cu patima: "sa alergi", "sa-mi cazi", "sa ridic", "sa desprind", "s-o culci". Verbele la viitor sugereaza optimismul eului liric privind posibila implinire a iubirii absolute, intr-un candva nedefinit, ca un vis de fericire ce urmeaza sa se implineasca intr-un viitor neprecizat: "vom visa", "ingana-ne-vor", "or sa cada".
Sintagmele alcatuite din repetitii au rolul de a intensifica sentimentul de dragoste ce s-ar putea implini numai in mijlocul naturii ocrotitoare: "singuri-singurei", "randuri-randuri", lasand loc sperantei meditative.
Metafora "Iar in par infiorate/ Or sa-ti cada flori de tei" sugereaza emotia puternica a celor doi indragostiti, la care participa afectiv florile "infiorate".
Personificarile prezente in poezie au rolul de a preciza participarea naturii la trairea sentimentului de iubire, fiind in deplina armonie cu cei doi indragostiti: "Ingana-ne-vor c-un cant/ Singuratice izvoare/ Blanda batere de vant", "... armonia/ Codrului batut de ganduri".
Epitetele din poezie compun imaginea iubitei, care are "fruntea alba", "parul galban" si "buze dulci", ilustrand concis dar sugestiv un portret fascinant, plin de gingasie si delicatete al fetei.
Prozodia. Versurile au masura doinei populare, de 7-8 silabe. Ritmul trohaic si rima, care este construita printr-o singura pereche in fiecare strofa, diminueaza tonalitatea poeziei populare.
Mihai Eminescu sintetizeaza in poezia "Dorinta" conceptia sa despre iubire, care poate fi o poveste de dragoste ideala posibila, manifestata numai in mijlocul naturii participative si ocrotitoare. Poezia "Dorinta" este un mic poem pastoral, o poveste de iubire posibila doar prin intermediul visului de fericire deplina, de aceea poezia este o idila.
Poezia a aparut in revista „ Convorbiri literare” la 1 septembrie 1876, impreuna cu poeziile „ Lacul”, „ Craiasa din povesti” si „ Melancolie”.
„ Dorinta” apartine genului liric si este o idila clasica ( o poezie de dragoste si de natura ).
Titlul este exprimat prin substantivul comun format cu sufixul „inta” de la substantivul „dor” , cuvant cu mare incarcatura afectiva.
Tema este aspiratia de implinire a iubirii ireale in mijlocul naturii.
In prima strofa intensitatea chemarii de dragoste este evidentiata de verbul „vino” la modul imperativ ; cadrul naturii ocrotitoare si misterioase unde doreste poetul sa-si traiasca fericirea este codrul cu izvorul „ Care tremura pe prund” , cu prispa de brazde si copacii aplecandu-si crengile ca un gest simplu si primitor. Fiecare din cele trei elemente are o semnificatie aparte : codrul-simbol al permanentei vegetale sugereaza eternitatea iubirii , personificarea izvorului ( prezent in fiecare din operele de dragoste ale lui Eminescu sub mai multe forme cum ar fi „apa” , „balta”) prin intermediul verbului „tremura”, epitetul metaforic „plecate (crengi)” si metafora „prispa cea de brazde” evidentiaza comuniunea dintre om si natura ocrotitoare, partasa la bucuria dragostei. Imaginile vizuale se contopesc cu cele auditive pentru a reda cat mai expresiv tabloul locului ocrotitor pentru poet ( „Care tremura pe prund” , „crengi plecate o ascund” )
In strofa a doua ca si in celelalte poezii eminesciene de dragoste si de natura ( „Sara pe deal” , „Lacul” , „Craiasa din povesti” ) iubirea este traitain planul visului. In asteptarea fiintei dragi , indragostitul isi imagineaza clipa mult dorita. Verbele la modul conjunctiv ( sa alergi, sa cazi , sa desprind , sa rad) sugereaza posibilitatea implinirii aspiratiei; faptul ca sunt verbe de miscare releva intensitatea sentimentelor, la fel si adjectivul „intinse” prin care se surprinde nerabdarea imbrasitarii.
In strofa a treia poezia iubirii tainice este scoasa in evidenta prin repetitia „singuri-singurei” si prin epitetul personificator „infiorate”. In parul fetei teiul isi va cerne floarea, ca o binecuvantare si ca o mangaiere a naturii vesnic tinere ca si iubirea fara de care viata ar fi lipsita de frumusete. Forma verbala inversa „sede-vei” si cu cuvantul popular „singurei” contribuie la schitarea unei atmosfere familiare si la autenticitatea operei.
In strofa a patra intalnirea, vazuta ca un ritual, atinge emotia maxima prin gestul candid al fruntii culcate pe bratul celui drag si prin voluptatea sarutului. La nivel morfologic delicatetea apropierii este surprinsa prin adverbul „incet” iar adjectivele : „alba” si „galben”, epitete din punct de vedere stilistic subliniaza puritatea iubirii.
In strofa a cincea visul va pecetlui fericirea suprema a dragostei , cantecul sufletului fiind murmurat de izvoare si de freamatul lin al vantului. Atmosfera de intensa reveire se realizeaza prin personificare izvoarelor si a vantului, iar in ceea ce priveste universul uman prin verbul „vom visa” prin substantivul „ vis” si adjectivul „ferice”.
In ultima strofa se produce confundarea in vraja somnului, ca expresie a fericirii depline a contopirii cu natura , care este ultima secventa a poeziei. Personificare codrului prin formularea metaforica „batut de ganduri” ii intareste valuarea de simbol al eternitatii, data in aceste versuri deprofunzimea meditatiei , iar repetitia „randuri-randuri” intareste ideea contopirii cu natura; aceasta este nepieitoare prin elementele ei, iar omul devine etern prin dragoste. Armonia poeziei este accentuata de structura fonica a cuvintelor , de imaginile onomatopeice si de elementele de versificatie. Se remarca frecventa vocalelor „o”, „a” si a unor cuvinte cu o muzicalitate aparte (izvorul , brazde , infiorate , tei , cant , adormind , armonia ).
Din punct de vedere prozodic se remarca versul scurt, cu masura de sapte-opt silabe, ritm trohaic si rima numai intre versurile 2-4 (incrucisata) permitand citirea textului si ca distihuri. Prin aceasta particularitate a rimei, poezia „dorinta”de M.Eminescu se deosebeste de tonalitatea creatiei populare.
In concluzie imbinand cu arta motivul dorului, al visului, al codrului si al izvorului , Eminescu inchina si prin poezi „Dorinta” un imn emotionant naturii eterne si frumusetii iubirii.
Comentariu literar “Dorinta” de Mihai Eminescu 1.Tematica.Dorinta este o poezie definitorie pentru viziunea lui Eminescu asupra iubirii si naturii.Ca specie e un mic poem pastoral, in genul idilei clasice, complicat in spirit romantic prin intensitatea visului de dragoste.Poetul aspira spre o iubire implinita, proiectind pe fundalul unei nature feerice o poveste de dragoste ideala, in care gesturile se impletesc intr-un ritual al intelegerii si al armoniei depline.Nimic nu-i tulbura pe indragostiti, nici o conventie nu-I indeparteaza. Dragostea lor e tacuta, neprefacuta si inocenta , e un joc de initiere solemn. In Dorinta, dragostea nu e realitate, ci aspiratie spre implinire prin iubire.In visul secret al omului , vrea sa spuna Eminescu, iubirea ideala este totdeauna a barbatului si a femeii pasind alaturi, fericiti prin gradina mirofica a universului, ca perechea mitica. 2.Compozitia.Poezia are o organizare lineara, fiind o succesiune de cinci tablouri.Fiecare strofa fixeaza o secventa dintr-o idila cu ceremonial stereotip(care apare si in alte poezii), alcatuit din acelasi lant de fapte eroice: o chemare in codru, o imagine a asteptarii, alta a intilnirii, jocul gesturilor de tandrete , apoi somnul si visul in accord cu miscarea naturii. Formal, poezia are o alcatuire epistolara prin modulatiile de adresare(imperativul “vino”) si prin prezenta verbelor si a pronumelor sau a adjectivelor pronominale de persoana I si a II-a singular si persoana I plural. Timpul si modul verbelor (viitor indicative, conjunctiv present) marcheaza fara dublu idea de “dorinta”. 3.Descrierea tablourilor. In realizarea tablourilor , Eminescu se remarca printr-o precizie a desenului. Detaliile, putine, relefiaza aspectul particular, inconfundabil, al piesajului sau al schitei de portret. In strofa intii, de exemplu, care este o chemare, imaginea codrului se constituie doar din trei elemente:izvorul care tremura pe prud (personificare), prispa cea de brazed(metafora), crengi plecate(metonimie cu epitet metaforizat). Ele sint suficiente prin efectul lor figurat pentru a sugera infatisarea feerica a cadrului fizic. La fel procedeaza poetul in strofa a II-a , unde suita de verbe (sa alergi, sa cazi, sa desprind, sa ridic) nuanteaza puternic miscarea, dar o si individualizeaza in unitati stereotipe–usor de observat si in strofele urmatoare- care creeaza treptat impresia ca se recompune un ritual al intimitatii. In ultimele doua strofe, imaginea se complecteaza cu detalii(cintul singuraticelor izvoare, blinda batere de vint, armonia codrului batut de ginduri caderea florilor de tei), care confera naturii o nota umana, meditative. Aceasta interferenta de planuri, om- natura, ne ingaduie sa descoperim ideea poetului, substantivul filozofic al imaginii sale. Codrul batut de ginduri(personificare cu valoare metaforica)pare o fiinta ce a ajuns sa reflecteze asupra semnificatiei povestii de iubire pe care o tainuieste:perechea-izolata in spatial lui ocrotitor-este un simbol mitic al perpetuarii vietii. Comuniunea om –natura, pentru care pledeaza Eminescu in toate poeziile lui de dragoste, este o modalitate de a nega fatalitateaomului ca fiinta trecatoare.Natura este vesnica si , aspirindprin contemplatie la o contopire organica cu ea, omul cauta de acceas spre eternitate. 4.Stilul. Poezia are o natuaralete a exprimarii si o limpezirecu totul exceptionale, trasaturi care reprezinta semne ale maturitatii artistice emisciene.Poetul nu abuzeaza de figure de stil, dar nici nu le tulbura prin noutate si effect, intrind firesc in tesatura frazelor, contribuind la cresterea expresivitatii ideii poetice. 5.Versificatia.O particularitate prozodica a acestei poezii provine dein faptul ca, desi ritmul e trohaic si masura de 7-8 silabe ca in doina populara, versurile- cu o singura pereche derime-sint percepute in actul rostirii ca distihuri ample (de 15 silabe), de aceea nu au tonalitatea poeziei populare.
Dorinta de Mihai Eminescu.
(scris de mana ,nu copiat de pe net !! )
Poezia a fost scrisa in 1876,in aceeasi periada cu poemul erotic ,,Calin (file din poveste)".Din punct de vedere al speciei lirice este o IDILA,in care cuplul de indragostiti se intalneste in codru,proiectand - pe fundalul unei naturi feerice - o poveste de dragoste implinita in maniera ideala.In strofa intai,verbul la modul imperativ ,,vino!" marcheaza inceputul idilei sentimentale sub forma unei chemari adresate iubitei.Jocul erotic se deruleaza ca un adevarat ritual,alcatuit din gesturi ceremonioase,desfasurate precum o initiere in arta misterioasa a iubirii,veritabila ,,ars amandi" in viziunea consacrata de anticul poet latin,Ovidiu.Eminescu construieste o natura edenica,in care toate elementele vegetale ocrotesc idila celor doi tineri.Barbatul indragostit isi cheama iubita in mijlocul codrului,langa izvorul care se zbate ca o fiinta nerabdatoare ,,pe prund".In acel loc sacru,crengile aplecate ale copacilor acund ,,prispa cea de brazde".Din imbinarea personificarii apei izvorului cu metafora ,,prispei" si cea a crengilor aplecate rezulta figura unui topos securizant,benefic Erosului uman.Laolalta,ele sugereaza o natura mirifica in care tanarul se simte indemnat sa-si dezvaluie sentimentele,traindu-le in chip plenar.
In strofele a doua si a treia,indragostitul imaginea desfasurarea ritualica a intalnirii ideale cu femeia iubita.Proiectia sentimentala a intalnirii in codru este sustinuta gramatical de folosirea verbelor la modul conjunctiv prezent(,,sa alergi" ,,sa desprind" ,,sa ridic") care alterneaza cu formele de viitor intai popular,uneori inversate : ,,sedea-vei" ,,vom fi singuri" ,,or sa cada".Nerabdarea intalnirii perechii de indragostiti este sugerata atat prin verbul de miscare ,,sa alergi",cat si de coordonarea prin juxtapunere a propozitiilor principale,enuntiative optative si propriu-zise.Scenariul intalnirii imaginare se va desfasura astfel: el o astepta langa izvor erotizat si nerabdator ca o fiinta( dupa modelul lui V.Alecsandri din ,,Legenda Randunicai");ea va alerga in bratele iubitului,ii va cadea la piept in timp ce el i va ridica valul de pe obraz ca sa ii contemple frumusetea si puritatea trasaturilor fizice.Imaginea ideala a feminitatii este amplificata prin succinte detalii aspectulale,ce alcatuiesc portretul fetei indragostite: aceasta se va aseza pe genunchii lui iar parul lung si blond ii va fi impodobit cu flori de tei parfumate.Prin intermediul elementelor florale,natura insasi isi omagiaza idila incantatoare ce se deruleaza sub ocrotirea ei.Privirea extatica dintre cei doi comunica intensitatea reciproca a sentimentului trait.Amandoi simt nevoia de izolare in dragoste fiind ,,singuri-singurei" in mijlocul naturii.Stilistic,Eminescu foloseste o repetitie tautologica,combinand un adjectiv primar cu diminutivul sau derivat.Anatomia fetei sufera aceleasi determinari stereotipe precum cele alea zanelor din basme,a caror ,, frunte alba" contrasteaza cromatic cu parul ,,galben" si lung pana la pamant.Atractia erotica reciproca si implinirea iubirii se vor realiza in scena inlantuirii cuplului uman si in cea a sarutului.Epitetul ,,dulci" -frecvent in lirica eminesciana- are o valoarea tactila simbolizand fragezimea buzelor fetei si extazul contiguitatii ( atingerii) fizice.
In acord cu ipostaza prefigurata a eului liric,poetul marturisete ca intregul TABLOU IDEALIZAT AL IUBIRII reprezinta ,, un vis ferice" ,desfasurat in cadenta eterna a ritmurilor naturale,reprezentate prin susurului izvoarelor si prin adierile de vant.Placerea imaginara,datorata chiar proiectarii visului de dragoste,este subliniata -stilistic- prin versul aliterativ:
,,Vom Visa un Vis ferice" ,iar - gramatical- prin complementul direct intern apartinand aceleasi familii lexicale cu aceea a verbului (,,Vom Visa un Vis").Alaturi de epitetul aliterativ si personificator ,,blanda batere de vant",imaginile sonore in tonalitati atenuate se datoreaza si asonantei frecvente a consoanei nazale ,,N" in versul : ,,Ingana-ne-vor c-cant".Toate elementel naturale sunt personificate,procedeu specific liricii folclorice:izvoarele ,,curg" si ,,ingana" cantece iar miscarea vantului pare usoara si blanda ca o adiere.Deoarece sentimentul de iubire este prezentat sub forma aspiratiei omentesti catre fericire,verbele sunt conjugate preferential la timpul viitor,formele literare alternand cu cele populare sau inversate:,,Vom visa",,or sa cada",,ingana-ne-vor".
Ultima strofa infatiseaza perechea umana ,,adormita" in mijlocul codrului,datorita armonizarii perfecte dintre sinesteziile create prin imagini vizuale ,acustice,olfactive si tactile.Aliteratia ,,adormind de armonia" subliniaza veritabilul miraj exercitat de perfectiunea formelor vegetale,de sunetele,cromatica si de miresmele naturale asupra indragostitilor.Codrul personificat se comporta ca o fiinta ,,batuta de ganduri" care ocroteste dragostea omenteasca si reflecteaza la povestea de dragoste pe care o ascunde.Poetul reia imaginea plastica a florilor de tei,al caror numar este hiperbolizat,cazand permanent asupra celor doi.Poemul se incheie cu repetitia tautologica ,,randuri-randuri" ce identifica eternitatea ritmurilor cosmice cu trainicia iubirii.
Generalizand ideile poematice,putem afirma ca Eminescu a sublimat - in ,,Dorinta" - visul secret al oricarui om care spera intr-o iubire ideala,in care barbatul si femeia sa paseasca alaturi,fericiti,prin gradina mirifica a Universului.Aparent numai o idila,poemul eminescian de dragoste capata accente filosofice si dezvolta doua idei predilecte : pede o parte,aceea ca perechea umana,armonizata prin dragoste devine un simbol mitic al perpetuarii vietii,pe de alta parte ideea ca,prin intermediul unei iubiri desavarsite omul nu se mai simte doar o fiinta trecatoare prin lume,caci el atinge eternitatea spirituala prin forta sentimentelor sale.Din punct de vedere al continutului filosofic, ,,Dorinta" se inrudeste cu poemul ,,O,ramai...",in care ,,padurea " (simbolul eternului feminin) ii promite ,,printului" ei ca il va face sa traiasca anii vietii sale cat durata unor veacuri datorita ,,clipelor dulci" ale iubirii:
..."Anii tai se par ca clipe,
Clipe dulci ce par ca veacuri " ...
Poemul ,,Dorinta" se inrudeste - prozodic- cu doinele populare prin ritmul trohaic folosit si prin masura de 7-8 silabe.Elementele culte se diferentiaza prin intermediul versurilor lungi si prin rimele rare,indelung slefuite de poet(chiar si in interiorul catrenelor,versurile au cate o pereche de rime).
Dragostea si Natura sunt teme permanente ale creatiei eminesciene. Natura este mai intotdeauna cadrul fizic pentru toate gesturile poetului, de la atitudinea meditativa pana la cea erotica. dragostea se afla in pozitia eminesciana intr-o permanenta consonanta cu elementele naturii, Natura care este o stare de suflet.
Printre poeziile lirice in care dragostea apare ca un vis de feridire petrecut in cadrul unui peisaj feeric, de basm este si poezia „Dorinta”, pubilcata in comvorbiri literare in 1876.
Opera lirica este o creatie literara in versuri ,in care eul liric isi exprima direct sentimentele prin intermediul unui limbaj figurat.
Tema acestei poezii este aspiratia spre o iubire implinita, care sa devina eterna asemenea vesniciei naturii.
Poezia este structurata in 5 tablouri, adevarate miniaturi peisagistice, dominate de vocea autorului, care exprima o stare de suflet, mai precis dorinta implinirii unei iubiri absolute.
Opera are o structura epistolara, sugerata de verbele la imperativ si pronumele si adjectivele pronominale de persoanele I si a II-a.
Prima strofa este o chemare, o adresare directa catre iubita, care este asteptata cu nerabdare si emotie puternica in mijlocul unui cadru natural compus din elemente specifice naturii eminesciene (codrul si izvorul). Verbele la imperativ, adresarea directa exprima intensitatea dorintei la care participa si Natura umanizata (Vino-n codru la izvor\ Care tremura pe prund,).
Personificarea izvorului „care tremura” este in acelas timp si o sugestie a participarii naturii la emotia poetului. Imaginea vizuala a izvorului este intarita de metafora „prispa cea de brazde\crengi plecate o ascund”, care sugereaza la randul ei un loc tainic al iubirii si visarii.
Strofa a II-a constituie o imagine a asteptarii si a intalnirii. Sunt imaginate gesturile tandre ca un joc al iubirii. Verbele la conjunctiv: „sa alergi, sa-mi cazi, sa-ti desprind, sa-l ridic”, sugereaza dorinta puternica, posibila implinire a iubirii, gesturile poetului compun acum un adevarat ritual erotic continuat si in strofa a III-a.
Repetitia adjectivului „singur, singurei” cu valoare de superlativ absolut accentueaza ideea de loc tainic, misterios, ascuns, dorinta de intimitate a tinerilor.
Motivul florilor de tei care „or sa cada infiorate” in parul iubitei (personificare) amplifica intensitatea sentimentului de dragoste profunda sugerand in acelas timp ideea permanenta din poezia eminesciana a comuniunii dintre om si natura.
In strofa urmatoare este alcatuit un concis portret al iubitei. Fruntea alba si parul galben sunt structurile poetice care prin epitetele cromatice alcatuiesc un portret fizic ce sugereaza trasaturi morale, gingasie, puritate, delicatete, candoare.
Ultima secventa lirica este alcatuita din ultimele 2 strofe si continua descrierea dorintei puternice pentru implinirea iubirii ideale. Visul de fericire se va petrece in mijlocul unei naturi feerice care va ocroti existenta lui.
Poezia "Dorinta" de Mihai Eminescu apartine genului liric deoarece poetul isi exprima direct sentimentele de dragoste,ideile,gandurile prin intermediul eului liric,al figurilor de stil,al imaginilor artistice,etc.
In aceasta poezie Eminescu traieste bucurie profunda numai cand se gandeste la iubita sa si la clipele frumoase pe care ar putea sa le petreaca in mijlocul naturii alaturi de minunatiile ei.
Titlul transmite dorinta intensa a poetului de a-si revedea iubita.
Iubirea curată şi fericită a tinerilor este proiectată într-un cadru natural,de o frumusete rara,care vibrează la emoţia poetului;el nu mai este un simplu cadru al iubirii,ci devine un confident şi ocrotitor al idilei.Natura dobândeşte astfel însuşiri umane,este personificată.
Aşteptarea fetei îl face să-şi imagineze emoţia întâlnirii. Bucuria revederii este ocrotită de liniştea tainică a codrului şi amplificată de senzaţia ruperii de lume într-o apropiere înfiorată a celor doi îndrăgostiţi.Poetul isi doreste ca clipele frumoase sa nu se termine niciodata daca se afla in sanul naturii,alaturi de fiinta iubita,"ploaua'ti" de petalele frunzelor de tei frumos inmiresmate.
Măsura de 7-8 silabe,rima pereche în versuri percepute ca distihuri ample de 15 silabe sporesc farmecul inconfundabil al poeziei.Mijloacele stilistice echilibrat utilizate potenţează lirismul eminescian.
Ca la toti mari poeti romantici, dragostea si natura sunt teme permanenete în creatia lui Eminescu. Natura este un cadru fizic pentru toate gesturile poetului, de la atitudinea meditativã filosoficã la cea eroticã. Infatisarea ei se constitue pe douã dimensiuni esentiale: una terestrã, celalta cosmicã, aflate de cele mai multe ori în interferentã. Mihai Eminescu e în primul rînd un tulburãtor al spatiului cosmic, fie în mari proiectii ale genezei sau stingerii universale (Scrisoarea I, Rugãciunea unui dac, Luceafãrul), fie prin multimea elementelor cosmice (stele, soare, lunã, cer, luceferi) care impregneazã parcã întreaga operã.
DORINTA. Poezia apare în numãrul din 1 sept. 1876 al “Convorbirilor literare”. Din variante, deducem cã poetul o concepuse initial ca pe o scrisoare de dragoste, adresatã iubitei si semnatã cu initiala E. Elemente de epistolã pastreazã si textul definitiv, si, în primul rînd, folosirea persoanei a II-a, a adresãrii directe în toatã poezia. Fata de primele variante, aceastã, ultimã este mult mai concentratã.
O specie, e un mic poem pãstoral, în genul idilei clasice, complicat în spirit romantic prin intensitatea visului de dragoste. Poetul aspirã spre o iubire implinitã, proiectînd pe fundalul unei naturi feerice o poveste de dragoste idealã, în care gesturile se implinesc într-un ritual al întelegerii si al armonicii depline.
Nimic nu-i tulburã pe îngrãgostiti, nici o conventie nu-i indepãrteazã, dragostea lor e mutã, reprefãcutã si inscentã, e un foc de initiere solemn. În Dorinta, dragostea nu e realiatate, ci aspiratie spre împlinire prin iubire.
În visul secret al omului, vrea sã spunã Eminescu, Iubirea idealã este în totdeauna a bãrbatului si a femeii parînd alãturi, fericiti, prin gradinã mirificã al universului, ca perechea miticã (Adam si Eva).
Compozitional, poezia are o structurã liricã, fiind o succesiune de cinci tablouri corespunzãtoare fiecãrei strofe, mai putin ultimul tablou care cumuleazã ultimele douã strofe. Fiecare strofã fixeazã o secventã dintr-o idilã cu ceremonial stereotip (care apare si în alte poezii eminesciene), alcãtuit din acelasi lant de fapte erotice.
1. - O chemare în cadru. În strofa întîi, imaginea codrului se constitue doar din trei elemente: izvorul “care tremurã pe prund” (personificare), prispa cea de brazde (metafora), crengi “plecate o ascund” (metonimie cu epitet metaforizat). Ele sunt suficiente pentru a sugera infãtisarea feerica a cadrului fizic.
2. - O imagine a asteptãrii.
3. - Asta a intituirii pe care le realizeazã cu ajutorul unei mite de verbe (sã alergi, sã cazi, sã desprind, sã ridic) care ..înainteazã.. puternic miscarea, dar o si individualizeazã cu unitãti stereotipe — usor de observat si în strofele urmãtoare - care creeazã treptat impresia cã se ..recompune.. un ritual al intimitãtii: “ªi în bratele-mi întinse / Sã alergi, pe piept sã-mi cazi, / Sã-ti desprind din crestet valul, / Sã-l ridic de pe obraz.”.
4. - Jocul gesturilor de ..tandrete..: “Pe genunchii mei sade-vei, / Vom fi singuri - singurei, / Iar în pãr, înfiorate, / Or sã-ti cadã flori de tei. / / Fruntea albã-n pãrul galbãn / Pe-al meu brat încet s-o culci, / Lãsînd pradã gurii mele / Ale tale buze dulci...”
5. - În final somnul si visul în acord cu miscarea naturii. Fata de prima stofã în care era prezentat cadrul fizic, în ultimele douã strofe, imaginea se completeazã cu alte detalii (cîntul singuraticelor izvoare, blînda batere de vînt, armonia codrului bãtut de gînduri, cãderea floarelor de tei), care conferã naturii o notã umanã, meditativã. Aceastã interferentã de planuri, om—natura, ne îngãduie sã descoperim ideea poetului, substractul filosofic al imaginii sale. Codrul bãtut de gînduri (personificare cu valoare metaforicã) pare o fiinta ce a ajuns sã reflecteze asupra semnificatiei povestii de iubire pe care o tãinuieste: perechea — izolatã în spatiul lui ocrotitor — este un simbol mitic al perpetuãrii vietii.
Fuziunea om—naturã, pentru care pledeazã Eminescu în toate poeziile lui de dragoste este o modalitate de a nega totalitatea omului ca tinta trecatoare, natura este vesnicã si, aspirind prin contemplatie la o contopire organicã cu ea, omul cautã o cale de acces spre eternitate.
Ritmul trohaic si mãsura de 7-8 silabe ca în doina popularã, versurile cu o singura pereche de rime care sunt percepute în actul rostirii ca ..distihuri.. ample ( de 15 silabe ) diferentiazã aceastã poezie de tonalitatea poeziei populare. :)
Poezia "dorinta" este o poezie de dragoste ce a aparut in revista Convorbiri Literare pe data de 1 septembrie,1876.Prin atmosfera,tonalitate,sentimente,poezia apartine primei perioade de creatie,primei etape a liricii erotice.Prima strofa incepe cu o chemare in codru,dupa care se schiteaza imaginea codrului doar prin cateva elemente:izvorul personificat,metafora"prispa cea de brazde" si "crengile plecate",epitet metaforizat.Prin folosirea singularului "izvorul" se creeaza o sugestie de unicitatea a codrului,iar aplecarea crengilor aduce note de gratie,tonalitati delicate care indulcesc toate contururulile.De asemenea,verbul"a ascunde" sugereaza realizarea unei taine,de parca o vraja ar stapani acest codru pregatit la randul lui sa primeasca misterul iubirii.
Poezia a aparut in Convorbiri literare la 1 septembrie, 1876. Prin atmosfera, tonalitate, sentimente, poezia apartine primei perioade de creatie, primei etape a liricii erotice.
Poezia respecta momentele semnificative, specifice poeziilor erotice de tinerete. Sentimentul dominant este dorinta, materializata numai pe planul posibilului, al ipoteticului. Verbele la viitor sedea-vei, or sa-ti cada sugereaza faptul ca iubirea nu este o realitate ci o aspiratie spre implinire.
Prima strofa fixeaza cadrul natural si cuprinde chemarea iubitei in mijlocul naturii: Verbul la imperativ vin-o exprima intensitatea chemarii, a dorintei.
Cadrul naural se constituie numai din trei elemente, dar sugestive: izvorul care tremura pe prund (personificare), prispa cea de brazde (metafora), crengi plecate (metonimie).
In urmatoarele trei strofe poetul exprima asteptarea infrigurata a iubitei, intalnirea si jocul
Incepand cu strofa a doua se remarca o succesiune de verbe la viitor si la conjunctiv prin care jocul erotic este proiectat in planul posibilului, al aspiratiei.
Tot prin aceste verbe se reconstituie un ritual al intimitatii.
Ultima strofa cuprinde desprinderea de realitate, cand eul poetic traieste sentimentul implinirii prin iubire. SI in aceasta strofa este prezenta consonanta (acordul) dintre starea sufleteasca a poetului si natura: Interferenta planului uman cu cel natural se realizeaza printr-o personificare cu valoare de metafora: adormind de armonia / codrului batut de ganduri.
Codrul batut de ganduri introduce o nota meditativa, reflexiva, astfel codrul pare o fiinta, care mediteaza asupra povestii de iubire.
Ultima strofa sugereaza vesnicia naturii si dorinta omului de a gasi o cale de acces in eternitate, prin contemplatie, prin trairea sentimentului de iubire, in stransa legatura cu sentimentul naturii.
Lexicul poetic este alcatuit din cuvinte si expresii obisnuite. Exprimarea poetica se caracterizeaza prin naturalete si simplitate.
Ritmul este trohaic, iar masura de 7-8 silabe.
Poezia "Dorinta" este o poezie de dragoste ce a aparut in revista Convorbiri Literare pe data de 1 septembrie, 1876. Prin atmosfera, tonalitate, sentimente, poezia apartine primei perioade de creatie, primei etape a liricii erotice. Prima strofa incepe cu o chemare in codru, dupa care se schiteaza imaginea codrului doar prin cateva elemente: izvorul personificat, metafora "prispa cea de brazde" si "crengile plecate", epitet metaforizat. Prin folosirea singularului "izvorul" se creeaza o sugestie de unicitate a cadrului, iar aplecarea crengilor aduce note de gratie, tonalitati delicate care indulcesc toate contururile.
De asemenea, verbul "a ascunde" sugereaza realizaqrea unei taine, de parca o vraja ar stapani acest cadru pregatit la randul lui sa primeasca misterul iubirii. Personificarea izvorului subliniaza transformarea naturii in romanticul "etat d'ame" (stare de suflet), natura existand ca o prelungire a tremurului interior a indragostitilor.
Prin toate acestea, prima strofa realizeaza imaginea unei naturi de mare frumusete, o natura de mit, dar in acelasi timp, calda, intima, familiara, ocrotitoare. In urmatoarele strofe este descrisa scena de iubire prin intermediul unor gesturi care capata in poezia eminesciana valoare de ceremonial. Ca orice ritual, si ritualul iubirii presupune o initiere marcata in poezia eminesciana prin ridicarea valului. Urmeaza un adevarat dialog al trupurilor, un dialog de taina si de vraja, compus din putine gesturi care devin devin din ce in ce mai senzuale. In strofa a treia, prin sintagma "singuri-singurei" se accentueaza sentimentul desprinderii de lume si se subliniaza atmosfera de magie a iubirii, adapostita de imparatia tainica a codrului.
Tot in aceasta strofa reapare un element al naturii, devenit motiv frecvent in poezia lui Eminescu: florile de tei. Prelungind sugestia din prima strofa, prin epitetul cu valoare de personificare "infiorate", se subliniaza ideea transformarii naturii intr-o fiinta la fel de sensibila, la fel de emotionanta,ca si indragostitii. Se sugereaza astfel prezenta unui fluid ascuns care circula in permanenta de la fiinta spre natura si din natura renascand in fiinta. In strofa a patra, intr-un singur vers, prin epitetele "alba" si "galban" se schiteaza portretul fetei. Alaturarea acestor epitete cromatice este destul de frecventa in opera eminesciana si ele sugereaza aici un portret de mare delicatete, o frumusete luminoasa, inocenta.
Versul "lasand prada gurii mele" aduce o nota de senzualitate marcanta, atenuata insa prin prezenta epitetului "dulci" prin care intreaga scena repusa in atmosfera de vraja a puritatii, de farmec mut. Ultimele doua strofe marcheaza iesirea din real, iubirea fiind proiectata in zonele onirice. Daca pana acum predominau imaginile vizuale, arhitectura poemului incepe sa se compuna predominant din imagini auditive. Se folosesc pentru aceasta si aliteratiile sugerand toate o muzica de soapte, o muzica a glasurilor inganate, a armoniilor murmurate, stinse, invaluitoare. Folosirea pluralului "izvoare" insotit de epitetul "singuratice" proiecteaza scena pe dimensiuni cosmice, hieratizand cadrul.
Daca in prima strofa era o atmosfera a unei frumuseti familiare, acum frumusetea aceasta, cuprinzand parca structurile intregului univers, se innpbileaza, eternizandu-se. Totodata, cuplul de indragostiti se hieratizeaza devenind parca simbol al perechii originare intr-un Eden mitologic. Ultima strofa accentueaza contopirea indragostitilor cu infinitul etern al naturii prin personificarea codrului batut de ganduri si prin troienirea sub florile aromatoare ale teiului. Repetitia "randuri, randuri" lasa parca poezia deschisa spre noi si noi contopiri om-univers prin iubire.
Ilustreaza 3 trasaturi ale genului liric,prezenta in poezia ,,dorinta,, de Mihai Eminescu.
Ajutati ma ,va rog!
monker :D
Trimiteți un comentariu